Iepurele şi broaştele - Jean de la Fontaine
Scris de Cristina Vuşcan
Duminică, 10 Octombrie 2010 09:17
|
 |
 |
 |
Un iepure şedea pe gânduri, în vizuina sa,
Căci ce putea în adăpostu-i să facă altceva?
Căzuse într-o sumbră stare:
E trist şi ros de-nspăimântare.
”Fiinţele - spunea - fricoase din natură
Nenorociri îndură!
Nu pot să-nghită-n pace
Mâncarea ce le place.
N-au bucurii depline; primejdii calea le-o aţin.
Şi eu trăiesc asemeni: această spaimă rea
Îmi stinghereşte veşnic somnul, deschişi chiar dacă ochii-i
Ţin.
- îndreaptă-te! - să spună ar putea
O minte înţeleaptă.
Dar frica se îndreaptă?
De altfel, ştiu, această frică
Nu este nici la om mai mică."
Tot frământând acestea-n gând, i-i mintea ca năucă.
De grijă şi de spaimă,
Stă cu urechile ciulite şi vorba o îngaimă.
O umbră sau un foşnet - şi febra îl apucă.
Deodată bietul animal
Aude chiar un fâşâit,
Pe care-l ia drept un semnal
Că trebui să fugă - şi-ndată a fugit.
Tot alergând, ajunse la o baltă.
Trezite, broaştele din mal, ca la un semn, se saltă
Şi-n apă au ţâşnit.
”Şi eu pe alţii - zise - îi înspăimânt, vezi bine,
Întocmai cum şi alţii mă sperie pe mine.
Îndată ce mă văd,
Fug animalele ca de prăpăd.
De unde-mi vine atâta voinicie?
Să fiu eu un războinic? - Ce să fie?..."
Nu e fricos pe lume - s-ar zice, în sfârşit -
Ca-n spaimă să nu fie de altul depăşit.
|
Fabule 
