Liliacul şi cele două nevăstuici - Jean de la Fontaine
Scris de Cristina Vuşcan
Duminică, 10 Octombrie 2010 09:41
|
|
|
|
Un Liliac, zburătăcind ca un năuc, Era să dea-ntr-o seară de bucluc, Căci nimeri, pe-o ferestruică, Într-un culcuş de nevăstuică. Cum nu era cu neamul guzganilor în pace, Ea şi sări la dânsul să-l înşface. - Cutezi să vii aici, când neamul tău A căutat, cum ştii, să-mi facă rău? Căci ce mai tot încolo şi încoace, Eşti Şoarece şi pace! (Sau nu-s, eu, Nevăstuică!) - Am fost zvârlit, aici, ca o fiţuică, De-o pleasnă mai puternică de vânt, Dar Şoarece n-am fost şi nici nu sunt, Că n-am nimic comun cu rozătoarele. Priviţi-mă: eu sunt cu aripi, Doamnă, Şi aripile pasăre însamnă... Jos Şoarecii! Trăiască Zburătoarele!... Cum îi vorbise bine, ca din carte, Ea l-a lăsat să plece mai departe. Dar poate că blestemele păcatelor L-or fi mânat cu joaca lor poznaşă La altă Nevăstuică, - o vrăjmaşă A tuturor înaripatelor - Şi ea, cu gândul la obârşie, Voia ca pasăre să-l sfâşie. - Eu pasăre?!... Sunt mai de viţă! N-am pene, ca să mă feresc. Nu vezi că-s Şoarece, Domniţă? Trăiască neamul şoricesc! Ştiind s-o schimbe şi s-o dreagă, Scăpă din nou cu pielea-ntreagă.
|