Stejarul şi trestia - Jean de la Fontaine
Scris de Cristina Vuşcan
Duminică, 10 Octombrie 2010 10:55
|
|
|
|
Stejarul, într-o vreme, îi spuse trestiei aşa: - Poţi să te plângi de soarta ta. O pasăre micuţă îţi este o povară Şi chiar uşorul vânt Ce faţa apei mişcă, din simplă întâmplare, Te-apleacă la pământ Şi te doboară - În timp ce fruntea mea de Caucaz semeţ Nu numai că opreşte chiar razele de soare, Ci-nfruntă şi furtuna, îndrăzneţ. Ce pentru tine este crivăţ, zefir e pentru mine Şi de te-ai fi născut încalte Sub ramurile mele-nalte, Ferită de furtuni te-aş ţine. Dar tu te naşti, vezi bine, În umede ţinuturi de vânt cutreierate. Natura ţi-e ingrată, cum nici nu se mai poate. Şi trestia îi spuse-ndată: - De o atare milă mă simt profund mişcată. Dar să lăsăm aceasta, căci după cât îmi pare, Îi e 'Nălţimii Voastre cu mult mai de temut Decât e pentru mine, când bate vântul tare: M-apleacă, nu mă frânge puternica-i suflare. În ce priveşte însă tot ce aţi susţinut - Că rezistaţi din temelii Oricărei vijelii, Să aşteptăm sfârşitul dar. Abia rostise-acest cuvânt, Că dinspre nord s-a năpustit cel mai teribil vânt. Rezistă la-nceput stejarul şi trestia se înmlădie. Dar vântul creşte, creşte, şi celui care până-n cer Îşi înălţase capul, deodată forţele îi pier... Izbit şi smuls din rădăcină, s-a prăbuşit pentru vecie.
|