Ştiuca şi motanul - Alecu Donici
Scris de Cristina Vuşcan
Sâmbătă, 16 Octombrie 2010 08:16
|
 |
 |
 |
O ştiucă prea colţată, jaluză, de soi rău,
Văzând odinioară,
Motanul de la moară,
Cum şoarecii vânează... căzu la el mereu,
Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat.
- Dar spune-mi: cunoşti oare
Tu astă vânătoare?
O întrebă motanul.
- Nu-i lucru minunat - răspunse mândră ştiuca -
De-a prinde şoricei,
Când prindem costrăşei!
- Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama
Aproape de lăptoc,
Iar eu - zise motanul - mă duc să păzesc vama,
Pe lângă poloboc.
Toţi şoarecii din moară,
Aice au să-ţi vie; vânează şi-i omoară.
Noroc!
- Noroc!
Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă,
Şi foarte-n grabă,
Mulţime de şoricărit,
El a vânat, a omorât.
Apoi şi la tovarăşa a mers, dar ce să vadă!
Mai, mai, murinda ştiucă, ciuntată, fără coadă,
Pe care şoarecii i-a ros,
Abia ruga, prin semne, s-o tragă pân'la baltă.
Motanul credincios,
A tras-o, dar îi zise:
- Vecină! De-altă dată
Păzeşte-ţi rânduiala:
Nu te-apuca de ce nu poţi
În capete să scoţi
Şi nu-ţi mai vârî botul unde nu-ţi fierbe oala.
Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut,
Iar croitorul de ţesut.
Şi e desigur totdeauna
Că cine multe întreprinde,
Nu scoate-n capăt nici pe una,
Ba încă râsul lumii adese îşi aprinde!
|
Fabule 
