Măgarul şi privighetoarea - George Ranetti
Pagina principală Fabule Măgarul şi privighetoarea - George Ranetti
 

Măgarul şi privighetoarea - George Ranetti

Scris de Cristina Vuşcan   
Sâmbătă, 16 Octombrie 2010 08:36
PDF Imprimare Email
Nu ştiu prin ce fărădelege
Ori vicleşug de nepătruns,
Măgaru-odată a ajuns
De dobitoace ales rege.
Pe mândru tron se răsfăţa,
”Măria-ta"-i zicea poporul,
Pierdut era cutezătorul
Care greşea
Spunându-i: ”măgăria-ta",
Că ştiţi că orice parvenit,
Când s-a-nţolit,
Îi e necaz şi-i e ruşine
De orice-aducere-aminte
A joasei sale origine.
Mai ştiţi că chiar de-al lor părinte
Nu mai vor unii ca s-audă,
Aşa a fost şi cu măgarul
Ce pretindea că armăsarul
Arab de sânge pur 'i-e rudă.
Ş-odată ce s-a apucat
Măgarul cel încoronat?
Să dea-n palatu-i o serbare,
Dar una mare
La care,
Spre-a face-o şi mai lucitoare,
Poftit-a pe privighetoare
Să părăsească codru verde,
Pe musafiri să îi dezmierde
Cu farmecul cântării sale.
Privighetoarea a cântat,
Dar trilurile-i triumfale
Pe suveran l-au supărat,
Căci prea au fost aplaudate.
- Hm, hm, cânţi frumuşel!
Binevoi să zică el,
Dar cu mai multă maiestate
Cânta-voi eu! - O, cântă, sire!
Strigau curtenii cu grăbire;
Iar urechiatul de pe tron
Cântă un imn, strident, barbar,
Cântă-n sfârşit ca un măgar.
Iar raţe, gâşte, ce erau
La curte dame de onoare,
- Ah, majestate - murmurau -
Ce voce dulce, răpitoare!
- Hei, tu ce zici, privighetoare?
Măgarul întrebă-ngâmfat,
Şi ea smerit a cuvântat:
- Măria-ta-s uimită, zău,
Şi umilită îţi declar
Că glasul meu pe lâng-al tău
Parcă-i un zbieret de măgar!