Măgarul şi privighetoarea - George Ranetti
Scris de Cristina Vuşcan
Sâmbătă, 16 Octombrie 2010 08:36
|
|
|
|
Nu ştiu prin ce fărădelege Ori vicleşug de nepătruns, Măgaru-odată a ajuns De dobitoace ales rege. Pe mândru tron se răsfăţa, ”Măria-ta"-i zicea poporul, Pierdut era cutezătorul Care greşea Spunându-i: ”măgăria-ta", Că ştiţi că orice parvenit, Când s-a-nţolit, Îi e necaz şi-i e ruşine De orice-aducere-aminte A joasei sale origine. Mai ştiţi că chiar de-al lor părinte Nu mai vor unii ca s-audă, Aşa a fost şi cu măgarul Ce pretindea că armăsarul Arab de sânge pur 'i-e rudă. Ş-odată ce s-a apucat Măgarul cel încoronat? Să dea-n palatu-i o serbare, Dar una mare La care, Spre-a face-o şi mai lucitoare, Poftit-a pe privighetoare Să părăsească codru verde, Pe musafiri să îi dezmierde Cu farmecul cântării sale. Privighetoarea a cântat, Dar trilurile-i triumfale Pe suveran l-au supărat, Căci prea au fost aplaudate. - Hm, hm, cânţi frumuşel! Binevoi să zică el, Dar cu mai multă maiestate Cânta-voi eu! - O, cântă, sire! Strigau curtenii cu grăbire; Iar urechiatul de pe tron Cântă un imn, strident, barbar, Cântă-n sfârşit ca un măgar. Iar raţe, gâşte, ce erau La curte dame de onoare, - Ah, majestate - murmurau - Ce voce dulce, răpitoare! - Hei, tu ce zici, privighetoare? Măgarul întrebă-ngâmfat, Şi ea smerit a cuvântat: - Măria-ta-s uimită, zău, Şi umilită îţi declar Că glasul meu pe lâng-al tău Parcă-i un zbieret de măgar!
|