Omida şi furnica - George Ranetti
Scris de Cristina Vuşcan
Sâmbătă, 16 Octombrie 2010 08:39
|
 |
 |
 |
- Eu te privesc de sus, furnică,
Şi-mi pari atât de mică!
Te văd cum jos munceşti
Din greu,
Ca să trăieşti;
Când eu
Stau sus, stau sus ca Dumnezeu,
Pe frunza-naltului copac
Pe care trupu-mi se răsfaţă.
Stau sus: atâta numai fac
Ca să câştig comoda-mi viaţă!
Furnica e de obicei
Cam prea modestă (treaba ei!);
Dar socoti că d-astă dată
Din cale-afară e prea lată
Ca să îi ţie o omidă
O cuvântare-aşa stupidă.
Şi-i zise:
- Bre, nu ţi-e ruşine?
Eu merg, nu mă târăsc ca tine!
Stai sus pe-o frunză cocoţată
Ce mâine va muri uscată,
Când toată seva-i vei fi supt;
Dar eu, d-aici de dedesubt,
Eu, mândră, fără s-arăt plânsu-mi,
Îţi strig, omidă parvenită,
Că eşti o parazită!
Când eu trăiesc prin mine însămi,
Tu îţi furi hrana de la alţi,
Şi doar târându-te te-nalţi!
Ultima actualizare ( Sâmbătă, 16 Octombrie 2010 10:08 )
|
Fabule 
