Cămila şi vulpea - Costache Negruzzi
Pagina principală Fabule Cămila şi vulpea - Costache Negruzzi
 

Cămila şi vulpea - Costache Negruzzi

Scris de Cristina Vuşcan   
Sâmbătă, 16 Octombrie 2010 08:54
PDF Imprimare Email
Cămila mult geloasă, văzând un ţap odată,
Cu coarnele cum bate, de câni încungiurat,
A început în sine a blestema pre soartă,
Zicând: - ”Ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos şi mare să fie fără coarne,
Să nu aib eu o armă, ca slava să-mi lăţesc,
Ca duşmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Geloşii nenumărate pricini născocesc
Când vor să tot cârtească.)” Aşa se tânguieşte
Cămila mergând tristă, cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlneşte,
Împărtăşire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amănuntul îşi spune jalea toată.
- ”Cunosc - răspunde vulpea - că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac comată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum prea departe; îl vei afla sub zare,
Se cheamă vizuină: la ea oricine-a mers
Şi capul său plecându-şi a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire, cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii şi ţapii dau dovadă.”
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizuini să şadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie,
Găseşte acea bortă sub nişte frasini vechi
Şi capul îşi afundă îndată-n vizuină,
Iar leul cu cruzime, o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân'ce-n sfârşit scăpând,
Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Pilda cămilei când v-am dat.
Cunoaşteţi că acela ce fala tot goneşte,
Cu râsul şi ocara ades se pomeneşte.