Legenda margaretei
Pagina principală Legende Legenda margaretei
 

Legenda margaretei

Scris de Cristina Vuşcan   
Vineri, 21 Septembrie 2012 07:48
PDF Imprimare Email

Frumoasă fată era Margareta! Înnaltă, subţire, cu părul ca spicul şi ochii mari şi limpezi ca seninul zilelor de vară. Şi pe cât de frumoasă, pe-atât de cuminte şi blândă şi ascultătoare era Margareta. Tot satul o-ndrăgea şi nu era flăcău în sat să n-o joace la horă în zilele de sărbătoare.
Cât era vara de lungă şi taică-său era pe câmp la coasă, Margareta mergea la el cu de-ale gurii. Era mai mare dragul s-o vezi trecând  aşa, în rochia ei albă, cu pălăria galbenă de pai pe cap, ducând pe braţ coşul cu merinde. În drum, se abătea întotdeauna prin Poiana Florilor să umple urciorul la izvor cu apă proaspătă şi rece pentru taică-său.
Şi uite-aşa, şi-n ziua aceea  s-a oprit Margareta la izvorul din poiană. Şi era iarba din poiana aceea, verde şi mătăsoasă, smălţată cu flori de toate culorile şi de toate miresmele, mângâiată de aripi diafane de fluture, că a cuprins-o pe Margareta un dor nebun să culeagă flori... A pus coşul jos şi a început să adune, să adune, şi să tot adune... O ameţeală dulce cu aromă de polen îi învăluia încet tâmplele şi îi înceţoşa ochii...
- Cine eşti, fată frumoasă şi de ce-mi tulburi poiana? auzi Margareta o voce mândră şi clară ce făcea aerul din jur să vibreze.
Dar cine să fi vorbit? A... Uite că se apropie o femeie cu părul bălai, ochi mânioşi şi mantie lungă, brodată cu flori.
- Nu ştii cine sunt eu?
Margareta tăcea, neîndrăznind s-o privească în ochi.
- Eu sunt Zâna Florilor... florile sunt fiicele mele, pe care tu le-ai rupt şi ucis fără milă... Seva aceea care picură din tulpinile lor pe mâinile tale, e sângele lor şi al meu...
Margareta ar fi vrut să-i spună ceva, să-i ceară s-o ierte, dar gâtul îi era strâns ca într-o gheară nevăzută... Nu spuse nimic.
- Nici măcar nu-ţi pare rău pentru ce-ai făcut!? Dar am să te pedepsesc! Şi am să te pedepsesc aducând asupră-ţi chiar blestemul ce leagă pe fiicele mele de la începutul veacurilor. Te voi blestema să fii floare! Să fii delicată şi firavă, slabă în faţa furtunilor şi a vântului, mereu dorită şi mereu frântă pentru frumuseţea ta! Da, vei fi frumoasă; da, vei fi admirată; da, vei fi dorită, dar în veacul-vecilor vei fi nefericită şi efemeră! Te blestem să fii margaretă!
Margareta simţi atunci cum se ridică din pământ o răceală cumplită şi îi învăluie trupul ca un giulgiu îngheţat; fiori de gheaţă îi înţepeneau picioarele în pământ, răsfirându-le în rădăcini lungi şi subţiri; trupul i se mlădia şi i se subţia într-o tulpină delicată aplecată de vânt; mâinile i se scurtară; rochia-i albă sfâşiată de vânt se prefăcu într-o corolă strălucitoare de petale albe înconjurând un bănuţ auriu - amintirea ştearsă a frumosului ei căpşor blond.
Şi de-atunci, n-a mai auzit nimeni de Margareta, frumoasa fată pierdută pe când ducea tatălui ei merinde la câmp. Sătenii care au căutat-o peste tot, n-au dat decât de coşul cu merinde şi urciorul răsturnat în poiană lângă izvor şi de-o mulţime de flori risipite în jur...

Ultima actualizare ( Sâmbătă, 29 Septembrie 2012 16:51 )